DEPARTAMENTUL PIERDERI

dog nekta

În seara asta am sunat-o pe mama. Plângea. Când mama plânge la telefon mă gândesc automat că a murit cineva și urmează să-mi dea ea vestea grea. E o prostie poate, dar ăsta-i primul meu gând când mama plânge. Mă aștept la ce-i mai rău. Și pentru mine, răul relelor e să nu mai existe pe același pământ cu mine un om ce eu știam foarte bine că există. Pentru toate celelalte am soluții. Caut, fac, dreg. Cât de târziu, dar rezolvare este. Numai moarte să nu fie! Mama plângea, ceva mă strângea în piept, m-am așezat pe pat:

– Zi, mami, ce-i?!

– Ce să fie, mami…nu-l mai avem pe Osman. L-a dus tati.

Mi-am dat seama că a făcut ceva. Osman e câinele nostru. Sau a fost. L-au crescut ai mei de mic. Tati, dinamovist fiind, a zis că potrivit ar fi să-l facem și pe el „câine roșu”. Cum avea blana neagră și la vremea aia la Dinamo juca negrul Ousmane N’Doye, l-am botezat după el, numai că fără pretenții, cum se aude: Osman. Avea și buletin. Era trecut Osman Hățăgan, după noi. Lumea întreba cum îl cheamă și râdeau când le răspundeam.

– Cum? Osman? Dar de la ce? De la Osman Pașa?

Încă Paula a zis într-o zi:

– Aaaa, stați așa că m-am prins! De la „os” și „man”, nu? Oase și „ce faci, man”?

– Nu, tu, Paula, de la ăla ce joacă la Dinamo!

Osman nu a crescut în casă. Avea cușcă afară, în curtea din spate, țarc, farfurie pentru mâncare și bol pentru apă. Nu-l vedeam des, dar de câte ori prindeam ocazia îi ziceam „ce faci, Osmănel?” și-l mângâiam. El nu zicea nimic înapoi, ha, ha, ce să zică? Era el tare, dar nu atât de tare încât să vorbească. Dădea numai din coadă, făcea ochii mari și aproape că râdea. Dacă eram plecată mami mi-l mai dădea uneori la telefon. Lătra. Vă dați seama și mami ce idei are. De ziua lui Dia apărut și el în video cu o pancartă cu „la mulți ani”. Anul trecut în Ajun, tati a zis: „păi Osman ăsta e chiar prostuț! El nu știe că-i Crăciunul azi!” și i-a dus și lui sarmale în cușcă. Când eram acasă îi deschideam frumos portița și sărea, fugea, dădea ture de grădină ca nebunul. Întotdeauna supravegheat. Când ai mei erau la serviciu, rămânea închis în țarc. Asta până într-o zi când a scăpat. A sărit, a săpat, nu știu cum, dar a ieșit. Nu era nicio problemă dacă nu se lăsa cu victime. Dar s-a lăsat. Prima dată cu un pui, apoi cu o găină:

– Vecine, vecine, hai iute că ți-o prins câinele o găină!

– O prins vecine, da’ îi găina ta, nu a noastră!

Atunci am făcut haz de necaz. O găină din curtea vecinului a sărit gardul fix în țarcul lui Osman și normal că n-a stat la discuții cu ea, a mâncat-o. E animal, n-ai cum să te superi pe el pentru instincte. A mai avut el scăpări, dar niciodată ca astăzi. Azi a ucis opt pui mari, aproape găini. A sărit gardul când ai mei erau la serviciu. Au hotărât că în condițiile astea nu îl mai putem păstra, așa că tati i-a dat drumul undeva lângă o troiță, în apropierea unei ferme. Nu puteam să ne ridicăm toată strada în cap. Nu puteam să tot plătim găini vecinilor. Nu puteam să-l pedepsim în niciun fel, repet, e animal, nu gândește ca un om. Închis nu mai voia să stea, deschis…făcea ravagii. Nu era un câine de casă, era un câine ca toți câinii ce-i găsești în curțile oamenilor când mergi la bunici. I-am zis mamei:

– Mami, o să luăm alt câine. Unul mic, corcitură ceva, îl creșteți iar și îl țineți în lanț pe ăsta când nu sunteți acasă.

– Nu, nu, nuuuuuuu! Nu mai vreau niciun alt câine! Nu mai vreau să dau mâncare altcuiva dacă nu e Osman! I-am și zis lui tati să mute cușca, nu mai pot să o văd dincolo și cățelul nu!

Mami hohotește. Nu a mâncat nimic toată ziua și nu s-a dat jos din pat. E foarte afectată. Nici nu vreau să mă gândesc ce a simțit tati când l-a dat jos din mașină, l-a lăsat liber și s-a întors acasă fără el. Eu nu pot să plâng. Nici măcar după oameni. Sunt un soi mai de piatră. Dar îmi pare foarte rău după Osman și ăsta-i modul meu de a-mi lua rămas bun. Plănuiam vineri să-l mascăm de Halloween. Ori în fantomă, ori să-i dăm coif și pelerină. Era într-adevăr un supercâine. Poate-și amintește să se îmbrace singur în vânător și să prindă în voie tot ce-i poftește boticul acum. Sau poate a ajuns la fermă și este loc în ograda aia și pentru el.

Pierdem foarte multe în viața asta. Pierzi autobuzul, înjuri, dar hei, vine altul. Pierzi cheile de la casă, te deschide soțul. Pierzi un an de școală, îl repeți. Pierzi bani, norocul cui îi găsește. Pierzi un animal, ți se rupe sufletul. Pierzi un om, nu mai ai putere să scrii asta.

____________________________________________

Scris de Nekta  ♥.