POLITANE

politana-nekta

Hai că iar mi-am amintit ceva, că eu îmi tot amintesc chestii, nu vreau să te sperii, dar dacă mi-ai greșit cu ceva în grădiniță sută-n mie să te țin minte, cu nume de familie, cu tot. S-ar fi aplicat și-n creșă, norocul tău că eu am avut bonă, că altfel…

Deci, am început cu deci. Deci, eram prin clasa a IV-a când învățătoarea noastră s-a îmbolnăvit sau cine știe din ce alt motiv a lipsit, poate era prin oraș să-și bage actele pentru Canada, că a și plecat după aia, și pe noi ne-au luat ăia din C să facem orele cu ei. Noi eram în A. Chiar nu pot înțelege cum am avut loc toți, să bagi tu 30 de copii peste alți 30 e totuși ceva, uite că asta nu mai vizualizez exact, fir-ar să fie! Îmi amintesc faze, nu zic, da’ nu chiar în detaliu. Clar feng-shuiu’ clasei a fost un pic avariat în ziua aia.

Mă, și eram la română sau comunicare ceva, știi că-n primele clase materiilor nu le zice chiar cum trebuie, au numele schimbate un pic, no, în tot cazul citeam un text. Lecția din ziua aia, cum ar veni. Noi, copiii. Așa, pe rând. Fiecare câte-o propoziție, muream până silabisea fiecare „Andrei a lo…vit cu min..gea în ăăă, ăă, gea…mul vecinului. Ăă, ă, nu-i bine, greș!” (indicație tehnică: să citești asta în slow motion ca să-nțelegi)

Bineînțeles că te plictiseai până îți venea rându’, că eram vreo 60, îți spun. Îți venea și foamea între timp. Și-l vede o fată pe Claudiu că desface o napolitană pe sub bancă și-atunci izbucnește:

– Doamnaaaa învățătooooare, Claudiu mănâncă POLITAAANĂ!
Un fel de „doamna învățătoare, Claudiu nu îmi dă și mie să gust puțină politană, că io n-am, în consecință îl pârăsc”. Toată clasa a fost pe jos de râs la auzul termenului „politană”. Amândouă clasele adică. Să fim serioși, era clasa a IV-a, înțeleg să nu poți tu zice aia cu Rică nu știa să zică sau șase sași în șase saci, da’ napolitană? Să nu știi tu zice napolitană? Ce pisicii ei de treabă, mai puneai un „na” în față la „politană”. Io sindromul ăla nu-l mai întâlnisem până atunci. Ce vorbesc, nici până azi nu-i frecvent 🙂

Nu îmi amintesc numele fetei, că nu era din A. Și Claudiu era din C, dar pe el îl știam încă din grădiniță. Avusem noi antecedente, odată când a venit tati să mă scoată de la grădiniță el a strigat în gura mare „o venit taică-so lui Ioana HaȚIGAN”. Ce îmi venea să-l țigănesc cu vreo două vorbe, așa, pe loc, dar erau educatoarele de față și tati oricum n-a băgat de seamă cum ne-a ciufulit mucosul ăsta. Dar lasă că ne-a adus karma împreună la BAC, la geogra’. În aceeași sală cu el și gagică-sa, baby! Se tot foia, zicea îngrijorat „zi, iubire, zi și mie!” „Zi-i, iubire, zi-i și lui”, mă gândeam. „Zi-i, că io nimic nu-i zic, mă țigănesc, asemeni poreclei din grădiniță”. 9 și ceva am scos la geogra, prietene!

Astea-s amintirile, cu astea blogărim. Dacă se-ntâmpla azi faza, pâra ar fi fost ceva gen:

– Dooooamna învățătoooooare, Claudiu stă pe Facebook!
Un fel de Claudiu nu îmi dă și mie telefonul lui să mă loghez puțin, că io nu mai am mega de net pe luna asta, în consecință îl pârăsc.